Dupa 364 de zile, iat-o! De la 11 p.m. , cu o seara inainte, au inceput sa curga mesaje minunate, iar dimineata la 5 a.m. m-am trezit cu zambetul pe buze, inconjurata de ganduri frumoase, pentru care va multumesc si voua.

Am cantat de la rasaritul soarelui pana la miezul noptii, muncind pe branci ca sa-mi  pot lua liber pentru un scurt concediu- o alta poveste) si seara am petrecut pana tarziu.

Mi se pare hilar acum, poate si atunci, ca totul parca se metamorfozase peste noapte: verdele era mai verde, muzica mai buna – un playlist la radio parca facut de mine sau pentru mine special-, iar problemele prea mici ca sa fie luate in serios sau chiar amuzante. Pana si traficul era ok si soferii imi acordau prioritate; chiar si in legatura cu cei care faceau sporturi extreme la varste inaintate pe sosea, dupa ce ii avertizam sonor (doar cu claxonul- nespunand nimic de mame, rude samd) strigam ca ii iubesc!

Chiar si timpul trecea incet, reusind sa lucrez intr-o zi, cat in doua zile obisnuite. Ce zi pe cinste!

E uimitor ce efect “efervescent” si revigorant poate avea o simpla zi pe care o consideri cel putin speciala! De-am putea prelungi acest efect, ce viata minunata am avea!

Totusi, incerc sa simt fiecare zi ca pe una speciala, din simplul motiv ca in fiecare zi este aniversarea cuiva si ma gandesc la bucuria lor.

La multi ani mie si voua si, evident: ganduri bune, dragilor!

Ma pierd, ma regasesc, ma pierd, ma simt vinovata si ma regasesc din nou. Am puterea sa revin si energia sa continui acest carusel. Ma opresc din cand in cand si-mi privesc opera (pentru ca viata noastra reprezinta o opera, nu-i asa?). Zambesc multumita, oftez pentru ca adevarata cale buna e nebatatorita (cum altfel?) si reincep sa “sculptez” la propriul destin, indepartand ce e artificial si punand in valoare si continuand finisarea frumosului.

Imi rasfat din cand in cand ego-ul, salut societatea, apoi ma intorc in “atelierul” meu sa-mi continui munca.

Regret ca am inceput abia acum sa “creez”, dar sunt foarte mandra de “rezultat” si uimita in acelasi timp

Tu cum folosesti timpul acesta? Pentru ce? Sau… pentru cine?

Sa nu uitam ca pe 6 aprilie 2012 ne vom dori sa fim in acest moment, sa-l traim din plin si sa-l fructificam!

Prima data m-a flatat valul de indignare si “trasul de urechi” pentru ca nu am mai scris, apoi m-a determinat sa ma intreb cat timp a trecut de la ultimul articol de “ma ia lumea de moate”.

Am vazut. Am amutit. Cata vreme!! Uimita! Tac… privesc in gol. Aceleasi intrebari imi rasuna in minte: de ce nu am mai scris? Unde m-am pierdut?

Adevarul este ca am fugit.Am simtit nevoia sa ma retrag, sa ma ascund de propriile ganduri, intrebari si raspunsuri, asa incat am pus totul pe pilot automat si m-am ascuns. Trairile au fost impietrite, visele gonite, sentimentele ascunse…

De ce? As putea filosofa, nicicum nu as putea raspunde.

Trebuie totusi lamurit un lucru: m-am ascuns de mine, nu de tine. Nu, tie ti-am trimis ganduri, emotii si o parte din sufletul meu. Poate esti confuz acum si te intrebi despre cine e vorba. Sa te lamuresc: e vorba despre Tine;  da, despre tine, tu, cel care citesti- mereu a fost! Asa ca am lipsit din mine, nu din tine; m-am rupt din mine, dar vin mereu la tine.

Tu ce ai facut in acest timp? Ai crezut ca te-am parasit? Nicicum!

Ai cazut? Sper ca te-ai ridicat!

Ai plans? Sper ca ti s-au uscat lacrimile!

Ai zambit? Poate vei rade data viitoare!

Vreau sa te privesc si sa observ ca ai mai “crescut” si ca te-ai facut mai “frumos”.

Pana data viitoare, ganduri bune!

Ne “auzim” curand!

Trebuie sa plec de-aici si ma cuprinde o melancolie extrem de dureroasa. Mereu a trebuit sa-mi schimb “locul”. Toate lucrurile sunt duse..aici e totul gol..si trist. Dintr-un camin plin de iubire si speranta a ramas doar ecoul usii care se izbeste violent de perete. Nu mi-am putut inchipui niciodata ca o casa asa mica poate avea o asemenea acustica; n-am stiut niciodata ca o casa atat de mica, daca ii indepartezi “caminul”, oamenii, visele si sperantele, se poate transforma intr-o incapere imensa cu multe holuri, usi si multi pereti, ratacindu-te in ameteala ce te cuprinde. Oare in care din holuri s-au ratacit visele mele? Dar speranta..? fericirea..?

Ultima noapte aici..si-am crezut ca voi innebuni fara un pc, tv ori o carte..doar linistea inabusitoare si durerea caminului pierdut..

Naiva! Inca o data ploaia m-a salvat! Si stiu ca va fi cu mine pana la ivirea zorilor, nu ma va parasi nici o clipa; si nici eu nu o voi parasi, caci toata noaptea am de gand sa-i ascult povestile in soapta. Se spune ca noaptea e un bun sfetnic..Nicidecum! Ploaia in schimb, da! Iar eu ii voi impartasi gandurile si ii voi asculta raspunsurile.

Totusi, C. avea dreptate, racoarea asta adusa de ploaie e…sinistra..morbida!

Vremuri apuse…vremuri ascunse..dificile…triste..si eu inca ma simt imbratisata de ploaie, crezand ca-i pentru mine atunci cand is deznadajduita, crezand chiar ca-mi apartine.

E  a mea pentru ca o inteleg..is a ei pentru ca ma intelege!

Nu pot spune ca nu imi este frica de ce se va intampla in viitor, avand in vedere ca incep un nou capitol, dar in aceeasi masura ma bucur si ma rog sa am greutati, sa fac greseli si sa am puterea de  a trece peste acestea cu zambetul pe buze, cu mandrie si mai intelepciune. In aceeasi masura imi doresc sa nu uit de prospetimea pe care o simt in momentul acesta si de puterea pe care am avut-o mereu, fara a realiza acest lucru, de a-mi scrie singura viitorul, soarta, desi trecutul mi-a fost scris de parinti, profesori, iubiti, prieteni si un negativism alimentat de un eu slab.

Toata viata facem greseli de care ne temem si pe care dorim sa le evitam, iar mai tarziu ne pare rau ca nu am facut mai multe! Va trebui sa tin minte aceasta fraza si sa o port mereu in gand, caci greselile (putine) pe care le-am facut au fost din frica sau din urmarea sfaturilor celor din jurul meu, in rest..am facut totul cam ca la carte. In traducere, asta inseamna ca nu am trait deloc- stiti voi sintagma: “frumoasa, desteapta si devreme acasa”? Well..:)

Nu intelegeti gresit..nu incurajez dezmatul , doar evadarea repetata in mod responsabil din zona de confort si aventura, temporar;) Rutina este buna, atata timp cat nu devine efectiv un mod de viata si nu  se abuzeaza de ea, la fel ca si aventura. Cred ca moderatia este cuvantul cheie.

Nu mai pot scrie, caci mi-am pierdut hamsterul..deci..am treaba sa mut mobila! )

Ganduri bune, dragilor si bucurati-va de voi, de “azi” si de cei care va inconjoara!

P.S. : Nu mai priviti ziua de azi prin prisma esecului de ieri sau a temerilor de maine

Un lucru e cert: Asuma-ti responsabilitatea propriilor actiuni! Vrei sa ranesti sau sa indepartezi? Well..atunci ai renuntat la dreptul de a te plange atunci cand reusesti acest lucru.

Totusi nu imi este in clar: Atunci cand tu, cel care esti in tabara cealalta, nu ai decat asteptari artificiale de la celalalt, de ce dai bir cu fugitii, cand esti pe punctul de a obtine ceea ce vrei si planul decurge conform asteptarilor tale, cu o simpla distinctie, ca a spus lucrurilor pe nume si restul nu mai are importanta, este istorie?! Este dispusa sa isi asume orice risc. Aici intervine teama ta, pe care desi o depistez, imi ramane insa de neinteles.

Ce se intampla? Daca nu iti pasa decat de tine si de planul tau de a-ti satisface o obsesie, cu ce e diferita situatia atunci cand ia atitudine? Sau nu le savurezi decat pe  cele carora le place statutul de prada sau sunt astfel, fara sa stie acest lucru?!

Cumva te inhiba, te sperie sau strica vraja cele care au puterea de a spune lucrurilor pe nume si de a lua atitudine?! Se pare ca tu esti cel care trebuie acum sa analizeze, sa vada daca e in stare sa riste, daca e in stare sa renunte la masca pe care a creat-o si a inceput sa o poarte ca si cand totul ar fi fost autentic. Ai puterea asta? Sau alegi calea batatorita, comoda care ti-a adus pana acum numai frustrare, refugiere, nemultumie, revolta interioara si te-a sorbit de energie?

Eu aleg sa intru in acest joc stiind riscurile. Tu? Esti cumva in stare sa risti sa simti..ceva..orice?

A ta fatza!

Nu te mai ruga de partener sa iesiti, iesi singur(-a) sau cu prietenii, nu te  mai vaita ca nu iti aduce flori-nu o sa il determini in modul asta sa faca acest gest-cumpara-ti singura sau accepta de la altcineva-de ce sa te privezi de o asa bucurie;-)- nu iti mai suna partenerul din 10 in 10 min sa vezi ce face sau sa-l asaltezi cu mesaje-mai ales atunci cand iese fara tine. Fiecare dintre noi avem nevoie de putina libertate, iar daca partenerul este inteligent nu va profita, ci se va bucura de ea. Regula de aur in mod cert este sa nu-i dai impresia ca ai devenit partener “de casa”, crezand ca asa ii confirmi fidelitatea si iubirea ta. Va pleca rapid la vanatoare dupa o noua prada care sa ii ofere provocari, suspans si incitare.

Se hotaraste totusi sa plece? Foarte bine! Ofera-i un buchet cu flori si ureaza-i o viata buna in timp ce te aranjezi sa sarbatoresti! Ti se pare dur? Pai..crezi ca daca ii cazi in genunchi,plangand si implorand sa se intoarca o va face? Hmm..iti spun din experienta mea si a altora ca te inseli.

Esti o persoana deosebita, unica! De ce sa uiti asta? De ce sa te sacrifici? Ai o viata intreaga inainte sa faci asta prin aparitia unui copil sau a surprizelor vietii. Nu incepe de-acum! Si e o diferenta intre a te sacrifica pentru copilul tau si a face acest lucru pentru partener.

Sacrificiul in totalitate iti incheie viata-pentru a te dedica altora, iti omoara relatia-prin supunere, monotonie&co si ii afecteaza grav si pe ceilalti: Care parinti mai pot trai si zambi, atunci cand copilul lor doar sufera, sau ce copil poate rade cu sufletul atunci cand isi vede mama mereu abatuta si fara viata?!

Ar mai fi atatea de spus, dar esentialul a fost subliniat-restul filosofiei te las pe tine sa-l scrii! Sau mai bine..scrie-ti destinul asa cum visai, atunci cand erai copil: naiv, visator, curios si neinfricat, ce nu cunostea bariere!

Ganduri bune!

Dar nu despre asta vroiam sa scriu acum, ci despre o anumita persoana care m-a impresionat profund..un “cititor” nou..cred. Mi-a adus aminte de mine..in trecut..M-am uitat apoi in oglinda..sper sa il vad pe el in viitor.. Sper sa aiba puterea sa foloseasca propriile trairi, oricat de intense si de dureroase ar fi pentru a “se sculpta” exceptional.

Incerc sa gasesc puterea de a continua de citit articolele lui..fac pauze prea dese..poate din cauza ca retraiesc efectiv trecutul meu pas cu pas..traire cu traire..Imi repet dorinta de a putea gasi forta acest baiat de  a fi puternic, pentru ca..aroganta sau nu..stiu ce va trai in continuare..si are de luat o decizie..sa continue sa mearga prin iad..pana va gasi ceva mai bun..sau sa ramana blocat in amintiri si intr-o iluzie de confort.. Oare ce alegere contureaza mai bine Iadul? Eu inca oscilez intre cele doua cai..

Ma gandesc din ce in ce mai serios sa organizez intalniri regulate cu voi..ar fi ceva deosebit intr-adevar..intr-o incapere in care ne stim posturile-reprezentate de ganduri intime, trairi..

Pana atunci..C., gandurile mele bune sunt indreptate spre tine! E uimitor cat de mult se pot asemana unii oameni..uimitor cat talent pot avea altii..

Asa mi-am putut aminti de clipele cand, copil fiind, traiam niste emotii foarte puternice la aparitia primelor semne ale primaverii: o raza de soare, un ghiocel, cateva insecte amortite, chiar si aparitia unui fir timid de iarba. Ofeream cu atata dragoste si emotie flori invatatoarei, mamei sau martisoare colegelor/prietenelor. Nu pot reda in cuvinte bucuria ce-o simteam, energia…viata. Si totusi..eram nerabdatoare  sa “cresc mare”..

Ajunsa la adolescenta si intampinand din nou primavara aveam o buna dispozitie accentuata la aparitia soarelui, a insectelor, a pasarilor, a florilor. Ofeream, de data aceasta timid, martisoarem flori, zambete, imbratisari. Si totusi..vroiam sa ma maturizez cat mai repede..

Iesita din adolescenta de ceva timp realizez ca o alta primavara si-a facut aparitia, iar mie..imi smulge doar un zambet si o dorinta-doar dorinta..nematerializata-de a ma plimba prin parc. Acum m-am maturizat..si vreau sa pot privi din nou prin ochii unui copil.

Sa mai ai curajul sa te gandesti la batranete dupa o asemenea retrospectiva?

Concluzia mai ampla o deduceti si singuri. Eu va spun doar atat: reflectati si nu uitati sa va bucurati si de viata!

Ganduri bune, dragilor!

Ti s-a intamplat ca acel “si daca” sa te bantuie si sa ajunga sa faca parte din tine..? Si pana la urma toate astea pentru ce..? Aici nu gasesc raspunsul! Si trebuie sa fie un motiv suprem, avand in vedere ca toti traim dupa principiul “automutilare” (nu fizica-bineinteles) ca sa fim acceptati de societate.

Nu vreau sa ajung  sa am o cariera, o casa, un sot, 2 copii si sa traiesc sentimentul de neimplinire la sfarsitul vietii..Am trait deja singuratatea intr-o relatie..Aproape m-a innebunit..n-as putea sa traiesc asa restul vietii! Cu ne platesc…cu ce ne hipnotizeaza de le dam atat de mult..? Familia, prietenii, iubitii, societatea..toti ne-o trag..ne sug de toata seva vietii..egoistii! Nemernicii! Chiar si o parte din noi actioneaza in acest sens..la indobitocirea propriului eu! Ei bine, acea parte trebuie sa moara!

Ador aceasta fotografie! Imi reda foarte clar imaginea mea actuala..imi arata cum am devenit..Imi aminteste sa ies din cutia aia nenorocita! Si asta dintr-un singur motiv..eu NU sunt asa..si asta ma innebuneste pe zi ce trece!

Is rebela, puternica, independenta, capabila, ambitioasa..si Doamne, cat ador pericolul!

Un lucru e clar: Trebuie sa largesc scap de zona de confort in care m-am abandonat si sa maresc gradul de risc pe care sunt gata sa mi-l asum. Si asta cat mai curand!

Te sfatuiesc sa faci la fel daca nu vrei sa te trezesti la 50 de ani pustiu, divortat, inselat, drogat, betiv, adormit, absent..

Nu cred ca visul nostru cand eram copii a fost sa devenim curva societatii, doar pentru ca ne e frica!

Ganduri bune, dragilor,  si REVOLUTIE interioara!