a tear of hope

Dupa potop

26 Feb 2012 Scrie un comentariu

by luna in me

Zilele acestea am facut calcule peste calcule: ce am pierdut, cat valoreaza, ce urmeaza. Apoi am incercat sa analizez cat mai realist ce am si ce ma inconjoara. Evident, totul este fluctuant, cam ca la bursa.

Apoi am dus analiza la un nivel mai inalt. M-am privit “in oglinda” minute, care s-au transformat in ore si apoi in zile. Totul a fost piperat de dileme de genul:  “Ce vrei?” Mergand pe premisa: < Ca sa finisezi trebuie mai intai sa cladesti. > a trebuit sa fac curat in propriul eu ca apoi sa pot extrapola.

Pot spune cu mandrie ca am eliminat in detaliu tot ce este fals si uscat, constienta fiind de faptul ca acesta reprezinta un proces continuu. Scepticii ar spune ca “tot” este un cuvant mare – si este; “dar prietenii stiu de ce”.

Si sentimental, am realizat ce vreau. Sau am gasit puterea sa recunosc: Vreau totul!: curcubeul si rasaritul. Vreau pictorul si poetul. Vreau tril. Este adevarat ca asta ma sperie si nici nu stiu daca este posibil sau vanzatorii de flori si-au facut bine treaba. Am tot auzit si am tot citit: “trezita sub privirea lui”, ” te-am vegheat toata noaptea”. Va voi spune cand voi afla, daca este basm ori ba.

Nu stiu cum este sa primesti o poezie ori, mai nou, un articol dedicat tie, dar astazi mi-am permis sa visez si sa fiu “mare”.

Sunt “eu” si “tu” in acelasi timp…dar mai mult “tu”:

<

Eu sunt acel ”nu știu ce”, acel loc unde văzul se transformă întrucâtva în auz și auzul se transformă întrucâtva în văz, ca să poată comunica între ele, eu sunt acel organ nemărturisit, de cuvinte care privesc nu culorile, care aud nu sunetele, care gustă nu gusturile, care miros nu mirosurile.

Fii binevenită, fii oaspete al înțelegerii mele, sunt tulburat că tu mi te înfățișezi, deși, noi nu aveam înfățișare. Eu fac parte din categoria luptătorilor care nu-i intimidează ceea ce nu știu de la părinții lor și nici ceea ce părinții lor nu au știut de la părinții lor.

Încerc să te aduc la mine. Tu ești asemenea liniilor de forță ale unui magnet. Ele nu se văd, nu se aud, nu se gustă, nu se pipăie, dar o pilitură de fier le dăruiește trup și atunci ele pot vedea, se pot auzi, se pot pipăi, se pot gusta. Iată-te, cuvintele mele te întâmpină și îți dau trup ! Tu nu mai semeni cu acele particule  de legătură între cuvinte care prin ele însele nu au nici o semnificație. Tu nu semeni cu ”și”, tu nu semeni cu ”deci”, tu nu semeni cu ”fiindcă”, tu nu semeni cu ”dar..”. Cuvintele mele îți dau un trup, astfel te pot cunoaște prin ele.

Tu ești speranța de viitor a lucrurilor. Eu te cunosc, deși nu te pot elucida pentru că aparții unui limbaj desăvârșit, spre care limbajul de acum aspiră. Nu te pot elucida pentru că primitivele animale care se pregăteau să nască omul nu ar fi putut să-l elucideze decât în cuvinte, decât în idei, dar ele aspirau numai către acesta.

Eu te cunosc, tocmai de aceea am inventat nemărginirea, ca pe un organ al evoluției simțurilor omului. Desigur, nemărginirea nu este perfectă și nu va fi niciodată perfectă până când tu nu vei fi elucidată. Goana după echilibru este trupul omului, imens pendul cosmic, bătând trecerea timpului din ce în ce mai iute. Iată-ne, te compar cu viteza luminii, este o viteză la care orice lucru se transformă în lumină.

Spunând despre mine, tu mă faci să fiu un vis frumos al lucrurilor, spunând despre mine idei, tu mă faci să fiu un vis abstract al ideilor, eu mă aflu însă la vama dintre gândirea în imagini și gândirea în noțiuni. Așa cum tâmpla se află între ochi și timpan. Tu ești o aspirație, tu ești un semn al viitorului locuind în prezent.

Prezentul însuși aleargă spre tine, cucerindu-de prin idei, prin cuvinte, prin mine !>

Desi lungimea articolului nu ma caracterizeaza, desi el insusi ruginit, nutrea in a fi scris si citit.

Textul cuprins intre paranteze apartine unei minuni – cum imi place sa il alint- de care sunt mandra. Nu stiu daca vrea sa i se stie identitatea, dar il puteti gasi, dand click pe: http://paradoxliterar.toateblogurile.ro/ . Lectura placuta!

Corin, daca citesti aceste randuri, multumesc pentru articol si pentru “condimente”.

Ganduri bune!